- Exista ceva… de exemplu, exista un minut de intelepciune?
- Cu siguranta, raspunde maestrul.
- Dar un minut de intelepciune e, in mod cert, mult prea scurt.
- Cincizeci si noua de secunde sunt foarte lungi.
Apoi maestrul le spuse discipolilor sai mirati:
- Cat timp dureaza ca sa privesti luna?
- Eeeee… bine, si atunci de ce e nevoie de atatia ani de eforturi spirituale ?
- He, he… pentru a deschide ochii, poate intr-adevar dura o viata intreaga. “Sa vezi” insa, se intampla intr-o secunda.
Atunci cand ne imprietenim cu copilul aflat in interiorul nostru, el inceteaza sa-i mai fie teama sa ceara iubirea care o doreste si de care are nevoie. In loc sa incerce sa manipuleze si sa controleze pentru a obtine un oarecare subtistut al iubirii – el cere fara ocolisuri, iubirea.
Atunci cand, in momentele lui de durere si de tristete copilul stie ca este iubit – disconfortul incepe sa dispara. Sentimentul lui de separare incepe sa se estompeze.
Ceva se intampla, sufletul devine dintr-o data imponderabil, se inalta, pluteste, zboara... atunci cand stim ca suntem iubiti – dar acest lucru nu se poate petrece, pana cand nu stim ca iubirea este ceea ce dorim si pana nu avem curajul sa o cerem in mod direct.
Orice om are amintiri indepartate despre o perioada cand eram liberi si cand iubeam aceasta libetate, dar noi am uitat ce inseamna cu adevarat libertatea.
Daca privim un copil de doi sau trei ani vom constata ca suntem in fata unei fiinte umane cu adevarat libere.
De ce este copilul atat de viu? Deoarece el face exact ceea ce doreste sa faca. El este complet salbatic. La fel ca o floare, un copac, sau un animal care nu a fost inca domesticit, este perfect natural. Si daca observam copiii care au doi ani, descoperim ca majoritatea au un zambet larg pe fata si se distreaza.
Ei exploreaza lumea lor.
Lor nu le este frica sa se joace...."
De nimic nu se tem mai mult oamenii decat de a fi vii. Moartea nu este cea mai mare frica a noastra; cea mai mare frica pe care o avem este sa ne asumam riscul de a trai, riscul de a fi vii si de a exprima ceea ce suntem cu adevarat. A fi noi insine este cea mai mare frica a noastra, a oamenilor.
Noi stim ca nu suntem ceea ce credem ca trebuie sa fim si ne simtim falsi, frustrati si nesinceri. Incercam sa ne ascundem si pretindem ca suntem ceea ce nu suntem. Rezultatul este ca nu ne simtim autentici si purtam masti sociale pentru a nu-i lasa pe ceilalti sa observe acest lucru.
Noi avem nevoie sa fim acceptati si iubiti de ceilalti, dar nu ne putem accepta si iubi pe noi insine. Cu cat ne iubim mai mult pe noi insine, cu atat experimentam mai putine abuzuri in viata noastra. Autoabuzul provine din autorespingere, iar autorespingerea se naste din faptul ca avem o imagine a perfectiunii si nu ne ridicam niciodata la inaltimea acestui ideal. Imaginea noastra despre perfectiune este motivul pentru care ne respingem singuri.
Don Miguel Ruiz - Cele patru Legaminte
Traim cu impresia ca, pentru ca ceva sa fie divin, trebuie sa fie perfect. Gresim. De fapt, adevarul este exact opusul. A fi divin inseamna a fi intreg – si a fi intreg inseamna a fi totul: pozitivul si negativul, binele si raul, albul si negrul.
Cand ne acordam ragazul de a ne descoperi umbra si darurile ei, intelegem ce a vrut Jung sa spuna prin: “Aurul se afla in intuneric”
Fiecare dintre noi trebuie sa descopere acel aur, pentru a ne reuni cu Sinele nostru sacru
Motto: Din spuma alba a marii-nvolburate
Creata-am fost ca sa-ti aduc Iubirea!
Te port cu mine si totusi, esti departe.
Departe-ti sunt, de asemenea, si mangaierile;
Te vreau, te chem, te strig cu-a mele soapte,
Tu nu ma auzi, dar imi raspunzi in fiecare noapte.
Credeam ca a iubi e-un simplu joc,
Ce-l joaca un Barbat si o Femeie!
Dar cunoscandu-te m-am mistuit in foc;
Mistuitorul de ego-uri nu m-a iertat deloc.
Si-acum mi-e sufletul de tine plin,
Si ochii-mi lacrimeaza, dar inima mi-e vie;
Absenta ta greoaie si constanta-n brate-o tin
Si-n frumusete se preface, ce pare uneori venin.
As vrea sa stiu Iubirea sa-ti arat
Dar, neindemanatica, ma-mpiedic, uneori
Si-as vrea ca tu sa tii ascuns doar un secret
Ca dintre noi, doar sufletul e cel perfect
Iubirea n-are reguli si e fara sfarsit
Cand crezi ca ai murit, de fapt atunci traiesti !
Cand plangi caci aparenta te arata nedorit
Iubirea te salveaza, descoperindu-te ca ESTI!
Un poem simplu si din suflet... rod al unei iubiri despre care nu as putea sa "vorbesc" decat in versuri...
Poemul este scris in august 2002, cu o strofa in completare in prezent [iulie 2010]
Da, Iubirea nu poate fi niciodata afectata de timp... intensitate ei ramane constanta indiferent de timp si spatiu...
Ceea ce nu poate ramane neschimbat insa, sub influenta acestei Iubiri este Sufletul/Spiritul nostru, care nu va mai fi niciodata acelasi, o data ce a fost atins de momentul prezent al Iubirii.
DOR LA MARE
Stau si privesc in zare spre mare
La orizontul tacerii-n nemarginire
Si simt ca la kilometrii, zeci de mii departare
Alt Suflet urla-n tacere: SI EU VREAU IUBIRE!
O scoica iesita din adancuri nevazute
Ascunde nestemata marii linistite;
Tot astfel lacrimile-mi deodata ivite
Sunt perlele adancurilor mele-ndragostite
Si algele marii striga: CUTEAZA!
S-asculti linistea vie din a voastra Iubire;
“The Power Of Love” in ecou vibreaza
Si tot ce-I in jur a ajuns devenire.
Si valurile marii prea mult involburate
De doruri neimplinite si-amoruri mult visate
Izbesc de tarm toate dorintele adunate
In noptile de veghe, de ganduri nepatate [ n.n. 21.07.2010]
Mirosul de sare patrunde-n fiinta
Si muzica apei ritmat ma atige ;
Sunt singura? NU, pentru ca-ti simt prezenta
Si incet, incet, nelinistea din mine se stinge.
[22.08.2002]
Cum sociis natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus. Morbi dapibus dolor sit amet metus suscipit iaculis. Quisque at nulla eu elit adipiscing tempor.
