Păcatul nu mai este păcat dacă există cu adevărat părere de rău, dacă există cu adevărat pocăință.
Trebuie spus dintru început pentru a nu crea confuzie și a se înțelege că încurajez săvârșirea de păcate, că regula unanim cunoscută în sfera credinței și religiozității sufletului nostru este: indiferent de ce ar putea interveni, omul NU trebuie să comită păcatul, nici mortal, nici ușor, de nici un fel.
Cel care este așa cum trebuie față de Dumnezeu, ar trebui să aprecieze că Dumnezeu, constant și iubitor, l-a adus pe om de la o viață vinovată la una divină, a făcut din dușmanul său prietenul său, ceea ce, ca și valoare, este mai mult decât a crea un nou pământ.
Este unul dintre cele mai mari lucruri care-l poate aduce pe om cu totul către Dumnezeu și îl poate umple de o mare și puternică iubire, astfel încât să se abandonezez total.
Cel care și-a armonizat total voința sa cu cea a lui Dumnezeu n-ar trebui să dorească să nu fi săvârșit păcatul în care a căzut și asta nu îmbrățișând perspectiva că păcătuind a lucrat împotriva lui Dumnezeu, care este o perspectiva diabolică; cel care și-a armonizat total voința sa cu cea a lui Dumnezeu n-ar trebui să dorească să nu fi săvârșit păcatul în care a căzut, din perspectiva unei și mai mari iubiri, unei și mai mari smerenii si umilințe. Durerea pe care o trăim în interiorul nostru la conștientizarea căderii în greșeală, în păcat, este întotdeauna însoțită de o dulceață a iubirii divine care nu poate fi comparată cu nimic altceva.
Trebuie să avem deplină credință în Dumnezeu: El n-ar fi acceptat aceasta, dacă n-ar fi vrut pentru noi un și mai mare bine.
Dacă omul se ridică din păcatele sale și își revine cu totul la o viață armonioasă și curată, Dumnezeu procedează ca și cum omul n-ar fi păcătuit niciodată, chiar dacă a comis tot atâtea păcate câte au comis toți oamenii la un loc, și nu-și arată nici o clipă asprimea față de păcatele lui din trecut, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al prezentului.
Ofensa, ultrajul comis în detrimentul naturii și armoniei divine, împotriva lui Dumnezeu prin toate greșelile și păcatele noastre, El vrea să le îndure și le-a îndurat tot timpul, pentru ca noi oamenii, să dobândim dupa aceea o și mai mare cunoaștere a iubirii Sale, o și mai mare cunoaștere a dăruirii Sale; pentru ca iubirea și recunoștința omului să fie atât de mari, ceea ce se întâmplă frecvent după conștientizarea căderii noastre în greșeală, în păcat.
Iată de ce Dumnezeu îndură de bunăvoie ocara păcatului, și a îndurat-o adeseori, chiar și din partea celor pe care i-a ales pentru săvârșirea unor lucruri mărețe.
Domnul nostru dorește să vedem în această atitudine a Sa, marea Sa îndurare, El dorește să ne îndrume astfel către adevărata umilință și cucernicie specifice sfințeniei naturii atinse total de harul Duhului Sfânt și dăruite total unei vieți întru Dumnezeu.
Căci dacă pocăința se înnoiește, cu atât mai mult trebuie să crească și să se desăvarșească și iubirea.
